duminică, 28 august 2011

Fericire vs nefericire

In general oamenii isi vad propria viata bicolor si isi califica clipele sau perioadele de viata traite ca fiind, fericite sau nefericite. Daca te intreaba cineva acum daca esti fericit sau nefericit, probabil daca nu ai o problema grava vei spune ca esti un om fericit. Dar eu cred ca exista o a treia stare,care nu este defininta nicicum, dar in care ne regasim poate 90% din timp: "starea de lipsa". Stiu ca deja inventez termeni dar asa mi-a venit mie s-o botez. Aceasta stare este starea de mijloc, in care lipsesc atat fericirea cat si nefericirea. Pentru ca lipsa fericirii nu e echivalenta cu nefericirea, si evident nici invers nu e valabil. Asadar sigur mai exista ceva intre cele 2 stari , la care nu s-au gandit prea multi, dar care mie mi se pare de o importanta covarsitare. Poate ca gresesc, dar eu cred ca oamenii de succes sunt cei ce petrec mult mai putin timp in aceasta stare de mijloc, ei preferand si luptand sa fie in una din celelalte 2. Pentru ca atunci cand esti fericit, esti mai deschis spre a cunoaste lumea si tot ce e in ea, iar atunci cand esti nefericit esti mai dispus sa te cunosti pe tine si tot ce e mistic. Dar cand esti la mijloc, nu reusesti sa fii nici in mijlocu universului, nici in tine insuti. Esti prins undeva intre 2 lumi. Este un fel de purgatoriu al vietii. Evident ca majoritatea preferam sa fim fericiti. Dar eu am constatat ca viata e frumoasa si are farmecul ei chiar si in momentele in care ne simtitm profund nefericiti. Pentru ca din punctul meu de vedere, nefericirea nu este altceva decat o stare interioara menita sa ne ajute sa ne conservam instinctul de a ne cauta implinrea spirituala. Nefericirea e cea care ne smulge din bratele superficialului si ale banalului. Ea este mai blanda cu cei ce nu incearca cu atat inversunare s-o alunge, ci se imprietenesc intr-o oarecare masura cu ea, si mai dura cu cei ce s-au hotarat s-o deteste fara macar sa incerce s-o inteleaga.
Ca o concluzie, as spune ca cu cat ne dorim sa fim mai autentici, si mai alerti la semnalele din noi, si la semnalele pe care ni le da lumea din jurul nostru, cu atat viata noastra va fi oricum mai putin mediocra si banala .

luni, 8 august 2011

Copiii samanta prajita

Acesti copii, pe care eu i-am botezat astfel sunt niste copii frumosi si simpatici peste medie si care au o privire de fiinte agere la minte. Totusi, normali din punct de vedere fizic si intelectual, poate chiar cu capacitati impresionante, copiii acestia imi starnesc o puternica compasiune. Am incercat sa-mi dau seama de ce se intampla asta si am ajuns la concluzia ca mi-e mila de ei pentru ca sunt copiii parintilor lor. Acestia, persoane cu caractere puternice, au grija sa le saboteze zilnic, intr-un mod sadic, sansa de a deveni niste adulti fericiti si impliniti. Rolul acestor parinti este sa se asigura ca "semintele" lor sunt prajite bine in tuciul mahalalelor de cartier, astfel incat sa nu existe nicio sansa ca ele sa incolteasca frumos si roditor intr-o societate civilizata. Acesti ingerasi, curati si simpatici, urmeaza zilnic, cu voia dar fara cunostinta lor, cursurile unei scoli care ii pregateste sa fie oameni fara valoare (valori) .

Nu stiu cum isi petrec ziua de dimineata pana la amiaza acesti copii, cel mai probabil la TV sau calculator, dar stiu sigur ca au o "viata de noapte" extrem de intensa. Actiunea incepe cam pe la ora 17:00-18:00, in functie de cat de tare arde soarele pe cer. Atunci mamele lor ies mandre cu ei afara, si intepenesc pe un gard de la blocul vecin, cu tigara si bineinteles samanta de floare in gura, in timp ce copii se harjonesc fericiti pe strada sau prin parcari, zgariind masinile oamenilor. Cand isi aduc aminte care e scopul pentru care au iesit sa sprijine gardul isi arunca o privire in jur iar cand isi zaresc copiii, urla putin dupa ei sa fie cuminti si simt ca si-au indeplinit rolul educational. Copiii le privesc de multe ori derutati pentru ca nu-si dau seama daca vorbesc cu adevarat serios." Oare chiar e rau ca sar cu picioarele pe masinile astea din parcare? Nu cred! Pentru ca mama sta in contiunare linistita pe gard . Daca era ceva serios venea si-mi tragea vro 2."

Cu timpul copiii nici macar nu mai aud tipetele mamelor si intra intr-o stare de flux care le asigura reusita ghidusiei. Daca o comite foarte rau, eventual cu repercursiuni materiale, e clar ca urmeaza o batuta zdravana in fata tuturor, ca sa vada lumea cat se mai chinuie ma-sa sa-l educe. Daca nu sunt pierderi materiale, e posibil ca nazdravania lui chiar sa nasca un sentiment de madrie care e usor de citit pe chipul mamei dealtfel ingrjorata de comportamentul copilului sau.

Pe la ora 21:00 copilul ia ultima masa, niste chipsuri de cartofi sau in cazul cel mai bun o pizza dupa care incepe iar distractia pentru ca ma-sa nu se indura sa se desparta de fete pana la 11:00 - 12:00 noaptea. Nu se indura si nici nu vrea. Ce ea e vro proasta? Daca el sta cu baietii la baut si la table, sta si ea cu fetele d vorba. Ca nu e sluga la nimeni. Si copilul oricum nu da semne de oboseala. Doar a baut o cola pe la 10:00.

miercuri, 3 august 2011

Iepurasul curajos

Azi am fost la un tratament facial pe baza de lumina pulsata sau mai cunoscut, IPL.Tratamentul imi face promisiunea ca o sa am in sfarsit un ten ok, insa mi-e cam greu sa cred lucrul asta.Frumusetea experientei este ca m-a ajutat sa-l descopar pe Iepurasul curajos. Cine e Iepurasul curajos? Este acel sentiment de neliniste pe care il am si pe care il simt la nivelul stomacului, atunci cand stiu ca urmeaza sa mi se admninstreze o durere suportabila dar in doze mici si la intervale foarte scurte de timp, in locuri pe care nu prea am cum sa le anticipez intrucat port niste ochelari prin care nu vad nimic. Asa ca, pentru a ma detasa de acea neliniste, am creat acest personaj dragut care sa imi ia gandul de la durerea ce va sa vina. Si a mers. Cat timp l-am privit eu pe Iepurasul meu cum topaia vesel, domnisoara cosmeticiana numaidecat termina. Pai si durerea mea?

marți, 2 august 2011

Psihologia lui "Tu nu ma mai iubesti"

Prea des se spune intr-un cuplu acest "tu nu ma mai iubesti". L-am spus si eu la randul meu, recunosc, desi mai mult in joaca si sub forma de alint, decat serios. Dar m-am oprit la timp. Poate ma insel dar am impresia ca e un fel de sabotare a iubirii acesta afirmatie. In unele carti de psihologie se spune ca mintea noastra poate fi pacalita foarte usor astfel incat sa creada adevarat si ceva ce nu este. Asa ca practic cand spunem acest lucru e ca si cum i-ai trimite partenerului tau un mesaj de genul "eu cred ca esti un fraier ca ma mai iubesti". Iar el intr-o zi se va trezi ca nu vrea sa mai fie fraier. Si atunci vei spune : "Vezi! Ti-am zis eu ca nu ma mai iubesti. Esti un nenorocit, porcule cum ai putut SAMD"
Dar sa zicem ca nu este asa. De ce i-ai spune unui om "nu ma mai iubesti" ?
In principiu pentru ca asta simti. Iar daca el zice ca esti nebuna, ca el te iubeste ca-n prima zi si nu intelege ce te-a apucat, ce inseamna? Pai poate sa insemne ori ca te minte, si pentru asta daca te alina cu ceva poti s-o injuri pe soacra-ta, care l-a crescut prost, sau ca iti spune adevarul, si atunci ai fi preferat sa te minta. Pentru ca daca el te iubeste, iar tu simti ca nu e asa, insemna ca nu iti ofera iubirea de care ai tu nevoie. Pentru ca iubirea nu este ca o lenjerie de pat din bumbac alb, universala. Ea are o multime de forme, culori si texturi. Si poate ca dupa ce a trecut indragosteala (care e altceva decat iubirea) iti dai seama ca iubirea lui nu e croita pentru tine. Nu iti imbraca sufletul indeajuns, sau poate din contra, te face sa te simti incotosmanita. Poate fi si asta o explicatie.

Deci cu prima ocazie, spuneti partenerului "stiu ca ma iubesti la fel sau chiar mai mult ca inainte". N-aveti ce pierde, ba dimpotriva !

luni, 1 august 2011

Sindromul colibri

Cand esti mic iti doresti sa fii mare. Dar de multe ori cand esti mare ajungi sa nu-ti mai doresti nimic. Isi doresc altii atat de multe de la tine incat dorintele si aspiratiile tale de adult mor sufocate intr-o lume care stie doar sa ceara. Si tu ceri la randul tau, dar ceri doar de la altii, nu mai apuci sa-ti ceri si tie ceea ce-ti datorezi. Sa faci lucrurile care te implinesc ca fiinta, care iti dau stralucire si motive sa zambesti si sa spui zilnic te iubesc.
Nu putem spune te iubesc unui scaun ultramodern de birou, unui laptop performant sau unei gresii de mii de euro facuta la comanda in Italia. Ce mai e valoros si ce mai iubim in viata asta? Spunem ca iubim oameni dar ne dorim numai obiecte, lucruri materiale care nu ne usureaza doar de bani ci si de toata viata pe care o petrecem zilnic departe de adevaratele noastre valori, pentru bani. Nu sunt adepta traiului “pica para malaiata” si nici a agriculturii de tip evul mediu in era tehnologiei, dar imi doresc sa militez pentru un trai intr-un ritm decent si controlabil. Un ritm in care noaptea inca iti mai simti bataile inimii cateva momente inainte de a adormi si ultimul tau gand este ca esti o creatie minunata si extrem de interesanta, iar undeva sus, sau la stanga, sau dreapta, sigur exista ceva mult mai interesant de atat. Un Dumnezeu. Si incepi un fel de rugaciune personalizata, in care vorbesti cu Dumnezeu ca si cu cel mai bun preieten, si ii spui gandurile si dorintele tale cele mai sincere. Dar nu-i zici nimic despre perechea de pantofi rosii pe care ai vazut-o azi in vitrina, un televizor nou, schimbarea tapetului sau o alta masina. Ii spui ca iti doresti doar sa fii fericit si sa ii ai pe cei dragi sanatosi si cat mai aproape de tine in momentele cele mai importante din viata. Faci niste legaminte usor superstitioase cu acest prieten bun al tau, pe care ti le vei aminti in momentul in care le vei incalca, si atunci te vei baza pe bunatatea Sa, dar si pe faptul ca au fost facute intr-un moment aproape de visare, in care nu erai chiar tu.

Daca viata nu este echilibrata si nu are un ritm decent pe care sa-l poti controla, pe termen lung nu mai gasesti prea multe satisfactii si bucuri pe care sa le porti in sufletul tau ca pe niste trofee valoroase. Si apare un fenomen straniu si paradoxal. Cu cat devii mai mare in pregatire,in functie, in ochii oamenilor si chiar in ani, cu atat mai mult iti doresti sa fii mic, mic de tot. Asta numesc eu sindromul colibri.

Marele Colibri

Colibri . Pasarea celebra pentru micimea ei. Dar nu ea este cea care mi-a daruit inspiratia pentru numele acestui blog. Acel Colibri care m-a inspirat este un baitel de culoare, care vrobeste spaniola cu un dulce accent frantuzesc, protagonist intr-un film ( mexican cred) de pe la 1960. Un copil salvat de la sclavie de un marinar contrabandist cu suflet mare, un haiduc al apelor. Intrebat in timpul unui proces inpotriva contrabandistului, in care era citat ca martor, care e numele lui, raspunde cu hotarare : "Colibri", cu accent pe ultima silaba. Cu un rr care ii faceau sa vibreze buzele groase de negrisor si care a intiparit in capul meu poate pentru totdeauna frumusetea acestui cuvant rostit in felul acela. Intrebat daca acesta este numele cu care l-a botezat contrabandistul a raspuns ca da. Iar cand l-au intrebat de numele lui dinainte a raspus fara sa clipeasca: Negrotei, Cioara, Caine jegos. Atunci mi-am dat seama de frumusetea deosebita si dragostea pe care acest nume o poarta in el. Si de atunci am tot meditat la conotatiile acestui nume. Am gasit extrem de multe din cele mai diverse, dar toate foarte profunde si foarte aproape de valori lipsite de superficialitate. Si atunci m-am gandit sa fac acest blog pe care sa-l denumesc asa.

Voi scrie aici despre acel Colibri care traieste in sufletul meu.