luni, 1 august 2011

Sindromul colibri

Cand esti mic iti doresti sa fii mare. Dar de multe ori cand esti mare ajungi sa nu-ti mai doresti nimic. Isi doresc altii atat de multe de la tine incat dorintele si aspiratiile tale de adult mor sufocate intr-o lume care stie doar sa ceara. Si tu ceri la randul tau, dar ceri doar de la altii, nu mai apuci sa-ti ceri si tie ceea ce-ti datorezi. Sa faci lucrurile care te implinesc ca fiinta, care iti dau stralucire si motive sa zambesti si sa spui zilnic te iubesc.
Nu putem spune te iubesc unui scaun ultramodern de birou, unui laptop performant sau unei gresii de mii de euro facuta la comanda in Italia. Ce mai e valoros si ce mai iubim in viata asta? Spunem ca iubim oameni dar ne dorim numai obiecte, lucruri materiale care nu ne usureaza doar de bani ci si de toata viata pe care o petrecem zilnic departe de adevaratele noastre valori, pentru bani. Nu sunt adepta traiului “pica para malaiata” si nici a agriculturii de tip evul mediu in era tehnologiei, dar imi doresc sa militez pentru un trai intr-un ritm decent si controlabil. Un ritm in care noaptea inca iti mai simti bataile inimii cateva momente inainte de a adormi si ultimul tau gand este ca esti o creatie minunata si extrem de interesanta, iar undeva sus, sau la stanga, sau dreapta, sigur exista ceva mult mai interesant de atat. Un Dumnezeu. Si incepi un fel de rugaciune personalizata, in care vorbesti cu Dumnezeu ca si cu cel mai bun preieten, si ii spui gandurile si dorintele tale cele mai sincere. Dar nu-i zici nimic despre perechea de pantofi rosii pe care ai vazut-o azi in vitrina, un televizor nou, schimbarea tapetului sau o alta masina. Ii spui ca iti doresti doar sa fii fericit si sa ii ai pe cei dragi sanatosi si cat mai aproape de tine in momentele cele mai importante din viata. Faci niste legaminte usor superstitioase cu acest prieten bun al tau, pe care ti le vei aminti in momentul in care le vei incalca, si atunci te vei baza pe bunatatea Sa, dar si pe faptul ca au fost facute intr-un moment aproape de visare, in care nu erai chiar tu.

Daca viata nu este echilibrata si nu are un ritm decent pe care sa-l poti controla, pe termen lung nu mai gasesti prea multe satisfactii si bucuri pe care sa le porti in sufletul tau ca pe niste trofee valoroase. Si apare un fenomen straniu si paradoxal. Cu cat devii mai mare in pregatire,in functie, in ochii oamenilor si chiar in ani, cu atat mai mult iti doresti sa fii mic, mic de tot. Asta numesc eu sindromul colibri.

Niciun comentariu: